Articole

De aceea, sunt reglementate măsuri şi acţiuni care pot fi exercitate pentru reîntregirea averii debitorului. În această secţiune vom analiza critic regimul juridic al acţiunii pauliene şi al acţiunii în anulare reglementată în Legea nr. 85/2014.

Acţiunea generală de anulare a actelor frauduloase o reprezintă acţiunea revocatorie (pauliană). Acţiunea revocatorie este acţiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale, ce se concretizează în faptul că, prin încheierea actelor atacate, debitorul îşi măreşte sau creează o stare de insolvabilitate.

Pentru admiterea acţiunii revocatorii este necesară îndeplinirea mai multor condiţii, respectiv actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, prejudiciu care constă în faptul că debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate; frauda debitorului care a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor; complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat; creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă. Dovada îndeplinirii acestor cerinţe revine în sarcina reclamantului.

Scopul acţiunii revocatorii este cel al readucerii în patrimoniul debitorului a unicului bun posibil a fi valorificat pe această cale. Jurisprudenţa (C.A. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Decizia nr. 2819 din 5 decembrie 2003) a stabilit că în condiţiile în care se dovedeşte că bunul litigios nu este singurul bun, acțiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată. În speţă, debitorul obţinea venituri din muncă, ceea ce ar da posibilitatea recuperării eşalonate a debitului. Creditorul a acceptat o asemenea modalitate de restituire a debitului prin înţelegere între părţi, consemnată de executorul judecătoresc. În aceste condiţii, acţiunea pauliană nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi admisă, creditorul având deschisă calea executării prin poprire.

Considerăm că noţiunea de fraudă trebuie interpretată în sens larg. Astfel, este suficient ca debitorul să cunoască faptul că prin perfectarea actului contestat îşi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate. Nu putem fi de acord cu doctrina care susţine că creditorul trebuie să probeze dolul debitorului. Or, tocmai aceasta ar reprezenta o limită insurmontabilă despre care vorbeam mai sus. Dolul ţine de forul interior – un element greu de demonstrat. Proba fraudei cade în sarcina creditorului, indiferent dacă actul atacat este unul cu titlu oneros sau gratuit. Fiind vorba de un fapt juridic, proba fraudei debitorului se poate realiza prin orice mijloc de probă, inclusiv prin recurgerea la prezumţii simple.

În concluzie, nu putem fi de acord cu o parte a practicienilor în privinţa faptului că acţiunea revocatorie (pauliană) este ineficientă. Condiţiile de exercitare a acţiunii pauliene au fost interpretate pe cale jurisprudenţială în scopul aducerii unui echilibru între părți, astfel încât aceste condiţii de probatoriu să nu devină o limită insurmontabilă pentru creditor.